vedem, dar nu observăm.

Există sute, mii de semne pe care viaţa ni le oferă pentru a ne ajuta, însă noi nu le observăm…

Noi nu observăm omul care este atât de îngrijorat de noi, încât este gata să lase totul ca să sară în ajutorul nostru.

Noi nu observăm acel zâmbet fugitiv apărut pe faţa unei persoane atunci când ne vede.

Noi nu observăm culoarea, adâncimea ochilor oamenilor de lângă noi.

Nu observăm tristeţea din sufletul unui prieten, fiindcă el se străduie să zâmbească când este în compania noastră, însă suferă când rămâne singur.

Nu observăm cât de mult afectează cuvintele noastre pe cei dimprejur. Fiecare cuvânt îşi face calea spre inima celui spre care a fost adresat. Depinde de noi dacă calea e dureroasă sau plăcută.

Poate deschidem ochii?

cine, dacă nu Eminescu?

” „Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte”,
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;
Numesc sânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol. ”

Mihai Eminescu, „Epigonii”

către suflet.

Tu, sufleţel rănit, nu mai suferi!

Nu mai plânge din cauza unor indivizi intoleranţi pe care îi întâlneşti în calea spre fericire.

Nu te mai izola de lumea dimprejur în frica de a fi rănit, cum ai fost cândva… Deschide-te unor aventuri noi şi caută mereu oameni noi cu care să creşti şi să înfloreşti.

Nu mai renunţa la lucruri iubite din cauza oamenilor care te judecă! Ei sunt cei care stau pe loc şi îţi scuipă în spate, iar aceasta înseamnă că eşti în faţa lor! Ignoră prejudecăţile ce nu ţi-au aparţinut niciodată, însă continui să fii judecat după ele.

În fine, zâmbeşte! Uite-te spre viitor cu surâs, însă nu uita că nu e garantată ziua de mâine, de aceea trăieşte din plin azi.

am revenit.

Încrederea oarbă ne duce în râpă. Indiferent de caz.

Gândiţi cu capul, vă rog mult! O să vedeţi câte se vor schimba în viaţa şi în mintea voastră! Ajungeţi singuri la concluzii şi principii şi nu le luaţi pe acelea ale societăţii ca să nu faceţi partre din turmă.

Încrederea oarbă arată, la direct vorbind, prostia omului şi mintea lui închisă.

sens în sens indirect.

Pentru că atunci când îți destăinuieşti sufletul încărcat de secrete şi mistere şi taine şi simțiri… devii mai puternic, mai energic şi mai deschis altor sentimente şi trăiri. Iar persoana căreia i-ai încredințat secretele, a primit şi cheia spre cel mai sensibil loc al firii tale, fiind totodată armată de partea ta sau (şi) împotriva ta. Aşa e legea vieții.

în liniştea unei căpşuni de soare.

Simplul gând la faptul că aş putea trăi altfel, altundeva, cu altcinva şi cu totul în altă împrejurare îmi aduce o suferință enormă. Această suferință îşi are rădăcinile în adâncul unui suflet deschis pentru ceva nou şi mereu însetat de aventuri. Însă realizarea faptului că sunt într-un singur loc, mereu şi mereu simțind plictisitoarea monotonie a acestor zile, îmi aduce multă durere…

Poate există o şansă reală la o viață interesantă sau cel puțin liberă de aceleaşi obligații zi de zi? Poate cândva..?

întrebări fără răspunsuri.

Al cui e răsăritul?

Al Creatorului?

Însă care e Creatorul? Acelaşi care este şi al nostru, şi al ierbii, şi al lunii..? Cine e El? Dumnezeu?

De ce ne lasă El într-o lume atât de mare, singuri, totuşi atât de mulți? De ce ne-a aruncat aici, în acest amestec de întuneric şi neființă, şi ne priveşte cum căutăm atât de disperat sensul? De ce continuă să ne țină în neştiință, izolați de propriul suflet, pe când noi nu ne simțim decât materie?
Ştiința, Universul ne-a creat? În laborator? Înseamnă că nu suntem decât roboți… Însă cum explici dorul? Cum justifici durerea, cea sufletească?

Ce este lacrima?!

Totuşi, al cui e răsăritul? Al cui e acel început de viață, atât de neînsemnat dar atât de aşteptat?

Poate am deja răspunsul. Cred că aşa şi este, îngropat undeva, într-un colţ adândc al minţii mele… E acolo unde sufletul nu mai are nevoie de corp şi acolo unde nu este limită între raţiune şi sensibilitate. Îmi rămâne să-l găsesc…